Archive | October, 2013

Despre bona…sfaturi si concluzii personale

30 Oct

In data de 23.10 am implinit o luna de cand avem bona. Daca stau sa fac putina introspectie, nu am ce sa ii reprosez doamnei! Cu Maia s-a purtat exemplar, am incredere ca ii doreste doar binele si ca tot ce a facut a facut spre fericirea ei. A stat peste program de multe ori fara sa ceara un leu in plus, mi-a facut menajul chiar daca nu era in aria ei de atributii si se vede clar ca ii e draga fata. Cel mai important e ca si Maia o indrageste si ca ii rade si se cere la ea in brate, ceea ce pentru mine reprezinta indiciul suprem ca bona isi face bine treaba. Acuma, eu am avut poate “ghinionul” de a sta acasa cu ele, asa ca am gasit o groaza de chestii enervante in tot acest timp. Sa nu va asteptati niciodata ca bona sa faca ceva la fel de bine ca mama, sau macar pe aproape! Niciodata nu o sa o tina bine, nu o sa ii povesteasca suficient de frumos, nu o sa o faca sa rada asa cum o fac eu sau tatal ei! Am invatat in aceasta perioada asadar ca, daca vrei bona, mai bine o lasi sa isi vada de treaba si sa se ocupe de copil singura decat sa ii sufli mereu in ceafa cu repros. E clar ca mama e cea mai buna si ca nimeni nu o poate inlocui, dar daca ai gasit o bona buna si de incredere, las-o sa isi faca treaba. Apoi, e greu desigur sa ai un strain in casa, dar te obisnuiesti. Chiar si o persoana ca mine, obsedata de intimitate si posesiva pana peste poate cu lucrurile ei, se va obisnui, insa trebuie timp. Cea mai importanta concluzie  e insa urmatoarea: NU TOATE MAMELE SUNT FACUTE SA AIBA O BONA!  Pentru mine, bona a fost o salvare doar pt ca nu mai rezistam cu oboseala datorata zecilor de nopti nedormite (defapt, sunt cateva sute acum) si ziua nu mai faceam fata cu copilul sau cu orice altceva.  Cand aveam nopti bune, nici nu suportam ideea ca va veni bona! Imi doream sa stau eu cu bulinuta, sa ies eu cu ea afara si asa mai departe. Nu m-am obisnuit si nu o sa ma obisnuiesc niciodata cu ideea ca e cu altcineva afara, nu o simt in siguranta altundeva decat la pieptul meu! Tanjesc dupa zile petrecute doar noi doua, dupa plimbarile lungi impreuna, piept la piept, inima la inima. Mi-e dor sa fiu mama cu norma intreaga, dor si teama… Teama pt ca stiu cat mi-a fost de greu in cele 8 luni in care am fost doar noi doua, cum aveam zile in care plangeam de oboseala si ma simteam deprimata, atat de deprimata incat imi doream sa mor! Da, au fost astfel de zile, nu putine… Stiu ca daca as reusi sa ma odihnesc noaptea nu as avea nici cea mai mica problema in a avea zile minunate cu copila mea, dar uite ca nu dorm si ca jobul de mama uneori pare o “misiune imposibila”… Poate ca nu as fi avut curajul sa renunt la bona daca nu ar fi intervenit ceva. Acel ceva este plecarea noastra in Anglia… Da, plecam, ne luam catrafusele si ne mutam (despre asta alta data, promit!) Dar uite ca acesta plecare mi-a dat imboldul necesar sa redevin full time mom si ma bucur enorm. Acum, singurul lucru pe care mi-l mai doresc este sa fie totul bine, sa am putere sa ma ocup asa cum trebuie de galusca mea si sa cresc un copil fericit. Clar ca ma asteapta iarasi mormane de vase nespalate, podele lipicioase si munti de haine curate, murdare, ude si uscate, zile cu mancare comandata si dusuri facute doar seara tarziu, in graba.  Nu-mi pare rau ca am incercat treaba asta cu bona…mi-a fost de folos, am tras niste concluzii si am realizat ca nu-s eu mama care vrea sa fie ajutata, desi striga dupa ajutor. Paradoxal, da… Vreau sa imi cresc singura copilul, chiar daca ma plang ca mi-e greu. Vreau sa traiesc langa ea fiecare clipa a vietii mele, chiar daca sunt suparata ca nu am apucat sa fac nici macar un dus. Vreau sa ma bucur eu, doar eu, sa am exclusivitate pentru fiecare zambet delicios, pentru fiecare lacrima sarata, pentru fiecare atingere calda. The end.

Advertisements

Sentimente contradictorii

3 Oct

Saptamana ce a trecut a fost prima saptamana cu bona… Analizand zilele scurse pana acum, nu stiu ce concluzie sa trag. Aveam nevoie de ajutor, in principal pentru ca sunt obosita. Am observat ca noptile cu muulte treziri aduc zile grele, in care ma simt epuizata, depresiva, simt ca nu mai fac fata si efectiv as vrea sa imi bag capul ca strutii in nisip si sa ies de acolo cand va fi Maia mare, pe la 4 ani, cam asa. Vin apoi zile mai bune, in care ma cert ca am fost prostuta si m-am lasat doborata de greutati, zile in care ma simt energica si as putea sa escaladez muntii. Zilele astea din urma insa sunt rare… si ma simt coplesita. As fi vrut sa o am pe mama langa mine, ar fi mult mai frumos, mult mai usor, chiar in contextul in care ma cert mult cu ea. E familie, e mama, si simpla ei prezenta ma face sa ma relaxez. Din pacate, mama nu poate fi langa mine, iar soacra iese din discutie. Nu rezonez cu ea, am invatat sa accept acest lucru si sa ma impac cu ideea. In consecinta, nu am nevoie de mai multi nervi si mai mult stres, asa ca, pe scurt, varianta asta iese din discutie.  Cam de aceea am ales bona, careia teoretic nu am ce sa ii reprosez. Practic, lucrurile nu stau chiar asa si ma enerveaza si simpla idee ca o straina se ocupa de copilul meu. Uneori ma enerveaza si felul in care o priveste, si felul in care ii vorbeste.  Da, stiu, e posibil ca ceva roti din capul meu sa fie defecte, sau chiar lipsa, dar asta simt si cu asta basta! Ma gandesc acum daca nu era mai bine sa ma imping eu pe mine de la spate si sa mai rezist singura… desi pt Maia sunt sigura ca nu era un lucru pozitiv sa aiba o mama obosita si sictirita. Ea ii rade bonei, se bucura cand o vede, se pare ca au parte de o experienta frumoasa impreuna. Doamna e harnica si saritoare, face si treaba pe acasa cand dormim noi, e o persoana ok.  In zilele cand Maia e insa maraita si dificila am senzatia insa ca nu se descurca la fel de bine ca mine sau ca tati si ma cam scoate din sarite. In fie, ideea de baza e ca bona nu-i salvarea mult visata, ci mai degraba un compromis dureros, dificil, dar acceptabil. Totusi, sa am bona ma face sa ma simt trista…

Ma intreb cum am putut eu crede in naivitatea mea ca sa ai un copil e usor… Sigur, poate fi si usor, in ideea in care “il inveti” in patut, il lasi sa se joace singur pe covor, nu conteaza ca urla, ca plange, intr-o luna e dresat si iti poti face treaba linistita prin casa (?!?!?!) Stiu ca suna barbar, dar sunt femei care aplica tehnica si au nesimtirea sa declare apoi ca au un copil atat de cuminte! 

Daca tot am bona, adica timp liber, am avut vreme sa meditez la cat de mult s-a schimbat viata mea de cand sunt mama. Pe de o parte, ma tot plang ca mi-e greu, pe de alta, am invatat sa IUBESC asa cum doar un parinte stie ce inseamna, am invatat ca rasul unui copil vindeca rani sufletesti, ca atingerea ei moale si calda este cel mai placut lucru simtit vreo data, ca faptul ca seara o ajut sa adoarma mangaind-o si alaptand-o ma face sa simt ca am un rost pe lume… E magic cata iubire trezesc in tine copiii, cu zambetul lor stirb si nevinovat, cu moliciunea lor inegalabila, cu fiecare atingere si fiecare sunet pe care il scot! Imi iubesc enorm copilul si as vrea sa nu am limitele astea fizice care ma impiedica sa ma bucur si de zilele mai grele…  Oare or sa inceteze vreo data momentele in care o privesc si ma minunez, si plang, si ma intreb cum Doamne oare am putut EU sa dau nastere unei asemenea minuni???  

Una peste alta, sper sa fi luat decizia cea buna cu tanti asta care ma ajuta, sper sa reusesc sa fiu o mama  buna  minunata pentru copilul meu minunat si sa trec cu bine si peste perioada asta de sentimente contradictorii, pentru ca intr-adevar sa fii mama nu e usor, e uneori epuizant si dificil, dar e cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat pana acum!