Archive | August, 2014

Dupa ploaie, iese soarele… Viata cu un copil de un an jumate

8 Aug

Lunga pauza…stiu! Si cate s-au mai intamplat! Unele rele, foarte rele…altele bune, bune precum zambetul fiicei mele la trezire sau precum atingerea buzelor ei de catifea intr-un pupic dulce si lipicios 🙂

La ultimul post, eram mama de bebelus, acum am un copil, un copil in toata puterea cuvantului, un copil cu personalitate, cu nervi, cu toane, cu dorinte.  De cand nu ne-am mai “auzit”, am invatat sa am incredere in ea, am invatat ca am un copil perfect, care nu “trebuie” sa faca cutare lucru la X luni, un copil care are ritmul sau unic si minunat. Cum ar putea sa fie altfel decat minunat un copil care te pupa din cap pana in picioare, te musca de dragoste si de nervi, te plezneste si te mangaie cu aceeasi mana sau iti raspunde un DA raspicat si clar la orice intrebare ii pui :)) Copilul meu iubeste florile, cateii de toate rasele si marimile, corcodusele, nucile verzi, jocul cucu-bau, calutul balansoar, caruciorul ei pentru papusi, iubeste sa se incalte cu orice pantofi prinde, sa faca “taaaa” cu mana oricui se uita inspre ea, sa se tavaleasca pe jos pe ursul ei mare de plus si sa sara in balti sau noroi. As putea sa scriu la nesfarsit ce lucruri minunate face, dar ma opresc deocamdata aici 🙂

Fata de lunile trecute, e parca mai usor. Nu mai am un bebe mic, ci un copil care exploreaza, se joaca singur, isi gaseste ocupatii diverse si ma mai lasa sa respir. In plus, si timpul petrecut impreuna a devenit mai interesant, nivelul de interactivitate este mult superior, practic am de a face cu un omulet curios care intelege ce i se spune si absoarbe tot ca un burete. Iesim mult afara si, cand nu smotocim cate un catel, culegem flori, melci sau conuri de brad, ne jucam cu pietricele, cu frunze, cu crengi, cu orice gasim prin parcuri. Natura e minunata si deosebit de ofertanta, iar un copil de un an si ceva cu siguranta nu se va plictisi daca are la dispozitie pietris de scormonit, frunze de adunat sau floricele de mirosit.

Am devenit usor sociopata, in special cand e vorba de a relationa cu alte mamici…prefer sa stam singure, fara discutii interminabile despre “mancarica”, somnul de amiaz sau orice alt subiect legat de cresterea copilului… M-am saturat sa aud in parc “nu-i voie” si sa ma simt vinovata fata de bietii copii care au atatea interdictii ca pustoaica mea are voie sa se dea pe hinta uda, sa se joace in noroi sau mai stiu ce ii vine ei sa faca. La fel m-am saturat si sa ma intrebe lumea de ce o duc atata in brate, de parca bratele mele ar avea ceva mai bun de facut decat sa o duca pe galusca asta mica! Serios, ador sa o duc in brate, nu sufar, nu regret, nu “mi se rupe spatele”!

In rest, perioada asta este o perioada a limitelor…in ce sens?! Pai iti testeaza limitele la maxim, ti le intinde pana acolo unde crezi tu ca e limita limitelor si inca un pic dupa aceea :)) da, serios! Noptile sunt in mare parte albe, desi le-as numi mai degraba negre! Picea mea se trezeste des sau foarte des, dupa cum are chef, si sta mare parte din noapte mufata la sanul meu de parca am fi siameze… Daca fac greseala sa ii scot sanul din gura, in incercarea disperata de a dormi si eu in alta pozitie putin mai confortabila, se lasa cu urlete sfasietoare si cu jumate de strada treaza! Apoi sunt nopti in care galusca mica are chef de joaca…la trei, la patru dimineata! Iar noi, cu ochii lipiti de somn si de lacrimi de neputinta, ne conformam injurand si blestemand. Dupa o astfel de noapte, vine ziua, iar domnisoara este desigur, cum altcumva decat obosita si irascibila si atunci sa te tii… ca asa distrus de nesomn trebuie sa faci tot posibilul sa ii intrii in gratii, sa o distrezi, sa o bine-dispui si sa fii acolo pentru ea, proaspat ca o margareta! Ei bine, in unele din aceste zile, oricat te-ai stradui, tot nu o sa faci nimic bine, iar domnisoara cu pricina o sa iti aplice probabil doua palme peste fata cu toata forta care dainuie in trupsorul ei de nici 10 kile (forta care, surpirnzator, e deloc neglijabila) si apoi o sa se arunce pe jos urland si cu lacrimile siroind pe obrajorii bucalati… Si atunci, tu, parintele empatic si iubitor, trebuie sa o ajuti sa se linisteasca, sa o intelegi, sa o iubesti, sa o strangi la piept, ignorand faptul ca iti vine sa o izbesti de un perete pentru ca tocmai si-a infipt toti cei 8 dinti din dotare in umarul/ mana/ gatul tau 😀 De asta am spus ca e vorba despre limite… pentru ca e al naibii de greu sa iti pastrezi calmul cand iti ia doua ore sa iesi din casa pentru ca imbracatul galustei este o lupta pe viata si pe moarte, cheile sunt ascunse prin ceva sertar pe te miri unde, telefonul e si el ascuns, pe silent, pe sub pat, un pantof e in baie, celalat pe balcon, cand sa iesi din casa galusca se gandeste sa iti decoreze tricoul cu niste piure din gunoi sau cu o dunga de marker si asa mai departe… Nu de putine ori am iesit din casa cu lacrimi de oboseala si neputinta in ochi, cu nervii facuti prastie si cu dorinta de disparea de pe suprafata Pamantului in suflet… DAR (pentru ca vine si un mare dar) apoi se intampla de fiecare data ceva… ori vine minunea asta mica si iti aplica o gasca de pupici peste tot, ori te strange in brate de parca tu ai fi Dumnezeul ei si lumea ei, ori rade cu rasul ei cristalin si melodios de iti simti sufletul dospind ca o paine calda, ori pur si simplu te uti la ea si simti toate ranile sufletului cum ti se vindeca, simti cum te recompui tu ca om si simti ca oricat de greu ar fi…merita 🙂

Asta e viata cu Maia mea la un an jumate! O viata plina, fara pic de ragaz…