Archive | November, 2014

O zi ca oricare alta…

28 Nov

Buna dimineata! Incerc sa nu imi vars cana de cafea navigand printre jucariile aruncate pe jos. Auuuu!!! La naiba! Dor al naibii de tare piesele de Mega Blocks!! Ma tarasc catre bucatarie si imi zaresc imaginea in oglinda din hol…ma oripilez de cearcanele de sub ochi si de paloarea chipului meu…eh, asa-i cand te trezesti de un an si imediat zece din juma’ in juma’ de ora toata noaptea… Agatata de piciorul meu, Maia urla paaapaaa paaapaaaa. O intreb ce vrea sa pape, imi raspunde : “oua!” Bun, hai sa mancam, zic. Pregatesc de toate pe o tava, sigur si oua, ca au fost solicitate doar! si mergem sa mancam pe canapea, in living (in bucatarie nu avem loc). Ouale nu-s bune, decat de molfait si de scuipat (pe covor, cum unde?!), nu-i bun nici iaurtul, nici fulgii de cereale, nici branzica, nici fructele de toate felurile… Mna bun, pana la urma alege sa manace cativa fulgi de porumb cu unt de arahide (wtf?!). Incerc sa iau si eu o gura de iaurt si una de croissant, dar pana cand fac chestia asta jumate din cafeaua mea ajunge pe canapea! Picea profita de ocazie si linge canapeaua de mama focului. Injur in gand si ma duc sa aduc laveta sa curat. Pe cand ma intorc din bucatarie, mica mea artista decoreaza cu iaurt pata de cafea, o mana fiind in borcanul cu unt de arahide si cealalta in iaurt! Inainte ca dezastrul sa capete proportii si mai mari, o iau in brate sa o duc la baie sa o spal, prilej cu care manute mici, dar dibace imi coafeaza parul cu putin unt de arahide. Ne spalam, stregem in mare mizeria de prin casa si ne imbracam sa mergem afara. Imbracatul este o provocare colosala! Ca sa reusesc sa ii dau pe ea un body si o pereche de pantaloni, trebuie sa numar cel putin 10 elefanti, sa facem oac oac diri diri dam de tot atatea ori si orice alt cantecel din repertoriul personal imi solicita Maia. In fine, copilul e imbracat, ma bag si eu la un dus. Las usa deschisa pentru ca stiu ca va vrea sa vina la mine. Pregatesc chiar cateva jucarii pe podeaua baii… Intru asadar in vana, ma sapunesc, moment in care Maia intra ca o vijele uraland ca din gura de sarpe maamaamamamama titi!!! Imediat, puiuta, ii spun cu cel mai dulce ton de care sunt capabila in acel moment, vine mami si iti da titi imediat! Rabdare nu e unul din punctele forte ale unui copil de nici doi ani, asa ca picea mea urla disperata si da cu pumnutii in cada, incercand disperata sa ii escaladeze peretele, motiv pentru care ma clatesc (aproape de tot) si ies rapid sa o pun la san pe galusca mea.  Bun, puiuta e satisfacuta, ma duc sa incerc sa imi pictez putin chipul, ca iarna asta nu-s la moda cearcanele si tenul galbejit. Provocarea adevarata o reprezinta machiatul cu un toddler curios in brate! Fondul meu de ten cel nou (care a costat o mica avere :((( ) ajunge pe jos… Il vad tandari, imprastiat pe gresie si imi vine efectiv sa plang! Pe de o parte, de risipa produsa, pe de alta, la gandul ca va trebui sa curat un produs care promite ca e ultra-rezistent de nu il dai jos nici cu diluant! Ca sa scurtez povestea, strang in mare cat si cum pot, imi trag pe mine pantalonii si un pulover, imi imbrac fata si dau sa ies afara. “Mama, caca!” Hmm… te trece caca, Maia?! Daaaa! Bun, iau copila, o dezbrac si o pun pe olita. Stau cinci minute, evinent nu face caca… In fine, o fi fost alarma falsa. O iau, o re-imbrac, ma duc sa imi iau telefonul, il caut, nu il gasesc. Cand revin in hol, simt un miros inconfundabil. Maia a facut caca. Pe ea, desigur. O dezbrac dinnou (in interiorul meu plang si blestem), o spal, o schimb, o re-re-imbrac. Bun, hai sa plecam… Ce cautam oare…?  Telefonul! Oare unde mi-e telefonul?! Stiu ca i-l dadusem Maiei ca sa stea linistita sa ma lase sa curat fondul de ten din hol… Il caut peste tot (inclusiv in masina de spalat si in gunoi, unde stiam ca mai are obiceiul sa pune lucrurile noastre), nici urma de telefon! Ma apuca disperarea! Mi-e cald cu geaca pe mine, infofolita de plecare, transpir si disper, disper si transpir…. O intreb intr-o ultima incercare: Maia puiuta, unde ai pus telefonul lui Mami?! Se uita la mine, zambeste si pleaca repede in camera. O sclipire de speranta mi se aprinde in suflet, dar se stinge la fel de repede cand o vad intorcandu-se victorioasa cu telecomanda!!! Bine, da-l incolo, plec si fara telefon… Imi iau fata in brate, trag aer in piept, imi sterg lacrimile de pe fata (mai si plang uneori de frustrare si disperare) si ies din casa. Bag mana in bucunar sa imi scot cheile sa inchid usa. Chipul imi impietreste… “Maia?! Unde sunt cheile?!?!?!?!”

La ceas de seara…

19 Nov

Zilele astea am tot blamat alaptarea si i-am pus gand rau, de intarcare, picei mele de 1 an si imediat 10 luni pentru ca mi-a terorizat tatele intr-un hal fara de hal. Or fi ultimii canini de vina, o fi varsta sau ceva noi achizitii, dar cert e ca pitica mea suge ca un bebe mic, ba isi mai si infige dintii cu pofta in cate un san moale si pufos, lasandu-ma cu lacrimi in ochi si un tipat de durere inabusit in piept… Dar aseara…aseara am avut o revelatie minunata… Stateam in pat, moarta, praf si pulbere, cum ii sade bine unei mame dupa o zi mamicit, si asteptam sa ii vina si puiutei mele somnul cel dulce pe la gene. Puiuta nu se lasa nicicum induplecata, avea prea multe jocuri de jucat si colturi de explorat ca sa aiba timp sa doarma… Si asa, cum stateam semi-adormita si meditam la nemurirea sufletului, pe puiuta a lovit-o crunt oboseala, s-a si lovit la degetel in ceva blestemata de jucarie si a inceput sa planga neconsolat cu lacrimi de crocodil si suspine de dinozaur. Am luat una bucata puiuta maraita si inlacrimata in brate si am scos doi sani frumosi si de lapte datatori din maieul din dotare si….minune! Puiuta s-a oprit din plans si un zambet mare i-a luminat fata inca umeda de lacrimi. A oftat adanc si s-a atasat la san cu ochii pe jumatate inchisi, lipita tare de tot de mine, intr-o imbratisare dulce si calda. Ei bine, atunci am avut eu revelatia! Uite cum ii ofer eu puiutei mele o oaza de pace si liniste, cum se simte ea aici, la san, in siguranta, cum se linisteste ea cat ai zice peste… Si , pe masura ce ea adormea, ii ascultam respiratia linistita, ii priveam pleoapele grele de somn inchizandu-se peste ochisorii aceia minunati, ii simteam trupusorul relaxat, moale si cald, lipit de al meu si am plans… Am plans pentru ca am realizat ca odata si oadata se va sfarsi cu alaptarea si nu stiu daca voi fi vreodata cu adevarat pregatita… Am plans pentru ca as vrea sa o tin mereu asa, la sanul meu, sa ii ofer liniste, pace, sa o pazesc de tot ce e rau, de tot ce doare, sa adoarma la pieptul meu, sa ii vad ochisorii cum i se inchid, sa ii simt caldura si mirosul. Stiu ca si atunci cand nu o voi mai alapta voi avea bratele in care sa o primesc neconditionat, sa planga, sa rada, sa se odihneasca acolo mereu…stiu, sau cel putin sper, ca voi fi mereu locul ei de siguranta, dar la fel stiu si ca mereu imi va fi dor sa o simt la sanul meu…