Archive | February, 2017

Mama de doi

12 Feb

In ciuda a tot ce am auzit și am citit (și nu au fost puține),  nu mi-am imaginat ca venirea pe lume a celui de-al doilea copil va zdruncina atât de tare universul nostru. Acum,  cand a trecut deja aproape un an,  pot spune cu mana pe inima ca nimic nu te poate pregăti pentru acel moment.  Cu toate astea,  clar a contat enorm faptul ca am citit și am aplicat multe masuri menite sa ușureze tranziția la aceasta noua și minunata etapa.  Cu drag o sa împărtășesc cu voi ce a funcționat,  în speranța că voi ajuta cât mai multe familii.  

In primul rand,  am fost sincera.  Am vorbit cu copila mai mare despre ce se petrece în corpul meu,  despre copilul care creste acolo,  despre sentimentele pe care le am.  I-am spus ca ma sperie gândul ca o sa mai am un copil,  ca nu știu cum ma voi descurca,  ca uneori ma simt copleșită și îngrijorată.  

Apoi am citit.  Mult.  Orice despre venirea pe lume a unui alt copil, despre frați,  despre familia cu mai mulți copii,  despre naștere.  Din fericire,  exista destul de multe cărți pentru copii dedicate acestei teme,  asa ca am ales ce am considerat ca ni se potrivește cel mai bine și am citit de nenumărate ori acele cărți. 

Cu toata aceasta pregătire,  pentru copilul meu a fost dificil sa accepte lipsa mea de  acasă atunci când am născut-o pe surioara ei și necesitatea de a ma împărți cu o alta ființa.  Au fost niște luni foarte grele,  luni care mi-au depășit în intensitate cele mai negative scenarii pe care mi le făcusem anterior.  Cu toate astea,  am reușit sa redobândesc echilibrul nostru familial și sa clădesc o relație frumoasa intre fiicele mele.  

Cel mai important cred ca a fost timpul special pe care i l-am acordat fetitei mele indiferent de cât de obosita am fost.  Am petrecut minim 15 minute împreună zi de zi,  timp în care am încercat sa ne reconectam,  am făcut ceea ce ea și-a dorit și eu am fost doar a ei,  fără telefon,  fără bebe atârnat de mine,  fără gânduri care sa zboare în alta parte.  Uneori fetita mea a vrut doar sa ne îmbrățișam,   alteori sa ne jucam diverse jocuri. Când  rămâneam în pana de idei,   am folosit un borcanel în care se aflau biletele cu diverse activități notate și extragem un bilețel,  urmand apoi sa facem ceea ce scria pe el. Timpul special a fost și ca rămâne o unealta magica de reconectare. 

Apoi,  am vazut in copilul meu multă furie,  am văzut și tristețe și alte sentimente atat de mari și de greu de dus pentru un pui atât de mic…  Ca sa o ajut sa le constientizeze și sa exprime aceste sentimente,  am folosit un cub al emoțiilor  adică un cub care are desenate diverse fete care exprima emoții (fericire,  tristețe,  furie  ingrijorare  etc).  După fiecare criza de furie,  gelozie,  plans o rugam sa îmi spună cum se simte folosind cubul.  Apoi,  am început sa îl folosim tot mai des pentru a descrie stările prin care trecam pe parcursul unei zile,  inclusiv fericirea și alte emoții pozitive.  Cu mana pe inima recunosc ca pentru noi a fost cea mai de succes practica.  Copila mea a reușit sa își recunoască emoțiile,  sa le verbalizeze și apoi sa le accepte,  ceea ce a dus la un echilibru interior fantastic! 

Am incercat sa ii explic puiului meu ca iubirea mea pentru ea e la fel de puternica chiar dacă mai am un suflet acum pe care îl iubesc enorm. Am realizat ca ei ii este greu sa înțeleagă faptul ca iubirea se dublează și creste,  nicidecum nu se divide,  asa ca am aplicat un experiment drăguț despre care citisem undeva.  Am luat doua lumânări și i-am spus puiuței ca fiecare lumânare este una dintre fetitele mele,  apoi le-am aprins și i-am explicat ca  focul e iubirea mea și asa cum fiecare arde puternic,  la fel de puternic,  asa e și iubirea mea pentru ele și prima lumânare alte la fel de puternic și după ce am aprins-o pe a doua.  Copilei i-a plăcut foarte mult,  pentru ca m-a rugat de multe ori sa facem jocul cu lumânărele. 

Un alt lucru care a ajutat enorm au fost povestioarele terapeutice. Aceste povesti au ca personaje oameni,  animale sau chiar obiecte și sunt centrate pe transmiterea unor mesaje,  emoții,  sentimente.  Copilul se identifica cu personajul,  astfel încât deschid o poarta spre autocunoaștere și ajuta copilul sa îmi recunoască sentimentele,  emoțiile și sa le accepte.  Am observat de multe ori ca,  după un episod de gelozie,  spre exemplu,  copila mea mă ruga sa ii citesc  astfel de povesti despre iubirea dintre frați.  Cred cu tărie ca a ajutat foarte mult lectura de acest gen. 

Multe ar mai fi de zis,  dar ma opresc aici,  nu înainte de a recunoaște cu mana pe inima ca tot drumul acesta greoi a meritat pe deplin efortul.  Fetele mele au o relație sincera și autentica și,  doar privindu-le împreună,  îmi oferă satisfacții de neimaginat.  Nu exista eforturi prea mari,  nu exista sacrificii atunci când e vorba de copiii noștri minunati… 

Advertisements

Cum mi-am luat un fel de țeapă mi

9 Feb

Ma numesc Cristina, am 31 de ani și sunt dependenta de cumpărături.  În special de cele online.  Asta pentru ca le pot face comod,  în pijama, direct de pe canapea.  Ah,  plăcerea de a pune în cos produs după produs,  încântarea cu care apeși pe “send order”,  exaltarea cu care deschizi mailul care te anunță că mâine primești comanda!  Oh,  joy!  Priceless!!!  De cand am fetele,  viata mea a fost în mare parte din timp (pardon,  cam tot timpul)   dedicata lor,  asa ca plăcerile mele au căzut în dizgrație și nu prea am mai făcut nimic care sa îmi facă placere.  Mi-a rămas doar paharul de vin rosu,  sec, și cumpărăturile online.  Dacă vin nu pot sa beau întruna ca îmi ucide ficatul,  atunci (spre disperarea sotului)  ma ocup de golirea cardurilor,  fapt ce îmi aduce satisfactii nebănuite!

Lunga introducere,  stiu.  Voiam de fapt sa ajung la următoarea istorisire tristo – amuzanta. Eram într-una din perioadele în care m-am jurat ca nu mai cumpăr.  M-am abținut cu tărie vreme de vreo săptămână,  m-am luptat cu toți demonii,  ba chiar am pus de câteva ori produse în cos,  dar am rezistat eroic.  Niciun buton de send order nu a fost apăsat!  Și cum stăteam pe Facebook într-o seara și îmi sorbeam vinul (la asta nu renunț,  sa fie clar!),  vad eu în news feed niște inele.  Tare erau simpatice!  Și la reducere…  Pfu și ce reducere!!  A fost o zi grea,  m-am descurcat de minune,  sunt o mama grozava,  ce naiba… Adică nu merit eu un inel sau doua?!  Le pun in cos.  Le scot din cos.  Le pun iar.  Gata!  Le comand!  Ma uit la mana mea și le și vad strălucind pe degete!   Îmi vine sa țopăi de fericire!  Încă doua zile și prețioasele mele îmi vor împodobi degețelele!

Trec vreo cinci zile.  Nici urma de colet.  Sun la magazinul online,  unde un domn foarte amabil îmi spune ca acușica face inelele pachet și le pune direct la curier,  asa ca mâine ajung.  Trec alte doua zile.  Ii sun din nou.  Le explic eu situația,  domnul îmi spune ca repede,  repede face coletul și chiar în acea seara îl trimite.  Mai trec doua zile.  Sun.  Îmi răspunde domnul.  În timp ce el vorbește,  ma ia cu senzație de deja vu.

-Acum pregătesc produsele,  în seara aceasta predau coletul curierului și mâine ajunge la dumneavoastră!

Simțindu-ma ca în Ziua Cartitei,  ii explic cu tot calmul pe care îl mai dețineam ca e a treia oara când aud acest lucru și îmi e greu sa înțeleg ce se întâmplă de fapt și m-am cam saturat de toată povestea.  Verifica tipul,  îmi spune ca a fost într-adevăr o problema (no shit!),  dar ca promite ca mâine le voi primi.

Evident ca nu le-am primit.  Am primit în schimb un mail care ma felicita pentru produsele achiziționate (???!!!)  si eram rugata sa transmit un feedback despre ele…  Falca mi-a picat pe tastatura,  ochii mi-au ieșit din orbite.  True story.

Despre conectare și reconectare

7 Feb

Știți cum e atunci când propriul copil se transformă în inamicul numărul unu? Când ar face și ar zice orice doar ca sa te scoată din sărite?! Zilele când spală chiuveta cu pasta de dinți, deși în urma cu doar doua ore Îți promisese solemn ca nu mai face… momentele acelea când vrea căciulă roz, deși o poarta pe cea gri, preferata ei,  iar cea roz nu ai idee pe unde o fi. Și te descalti, și te duci sa cauți căciula roz (în timp ce asuzi toată auzind plansetele disperate din hol), o găsești și te întorci victorioasa, cu un zâmbet enorm pe fata, doar ca sa auzi ca  “nu o mai vreeaaaau!!!” și sa asiști apoi la urlete înfiorătoare care se aud pana în clădirea vecină… Da, sunt zilele alea când te întrebi ce dracu o fi fost în capul tău când ai vrut sa ai copii; zilele alea când crezi ca musai pe undeva ai greșit,  ca nu se poate sa fi făcut totul bine și rezultatul sa fie asta; zilele alea cand zaci deznădăjduit și te uiți în gol încercând sa găsești lumina în tot întunericul greu ce te cuprinde…

După o serie de astfel de zile, terminata fizic și psihic, mi-am turnat (încă) un pahar de vin roșu și sec și am deschis YouTube-ul fără sa am un plan anume. Și scroll uind absenta găsesc un șlagăr romanesc al anilor ’90 și-i dau play. Se umple casa de vocea Madalinei Manole “te-am văzut, mi-ai plăcut…” și încep eu sa rag (mă rog, eu încercam sa cânt,  dar nu mă ajuta vocea) și sa dansez haotic prin casa. Mă vede fiica-mea și vine la mine, mă ia de mana și începem sa dansam împreună.  Și dansam amândouă pe muzica ușoară ca și când nimic nu ar mai fi existat în jur, ca și când eram doar noi doua pe lume. Noi doua și muzica. Cred ca am dansat mai bine de o ora și am ras pana cand am căzut pe canapea, cu respirațiile tăiate de efort.

-Iubita,  vrei sa mergem la culcare? Întreb eu, pregătită de o runda de certuri,  contra-argumente și scandal.

-Da, mami,  doar sa mă spăl pe dinți.

Mă uit la ea Cum se duce, se spală pe dinți,  își ia pijamaua fără proteste și adoarme zâmbind în brațele mele. Prima data după, multe zile grele, adoarme liniștită.  A doua zi, o văd vesela și cooperanta.  În timpul prânzului,  își freacă fătuca de obrazul meu și îmi spune:

-Mami,  mi-a plăcut mult sa dansez cu tine! O îmbrățișez și plâng…

De multe ori, dragi părinți,  e nevoie doar sa ne reconectam cu puii noștri.  Când sunt mai dificili,  când lucrurile par sa scape de sub control,  atunci e clar ca s-a produs o ruptura intre noi și copilul nostru si atunci au de fapt cea mai mare nevoie de noi si de iubirea noastra. Copiii sunt minunați,  simt fantastic de mult și de profund și au nevoie de de timpul nostru, de dăruirea noastră totala, de reconfirmarea relatiei noastre cu ei.  Cu cât îi încărcam mai mult cu trăiri negative, cu sentimente greu de dus, cu atât mai mult ei simt nevoia sa se descarce,  sa se recontecteze cu noi, sa ne simtă aproape.  Pentru mine, deși stiam perfect teoria,  a fost o lecție de mare pret!