Archive | Uncategorized RSS feed for this section

Opt Martie 

8 Mar

E 8 Martie, Ziua Femeii. E și cea mai calda zi din anul acesta. Boarea călduță de primăvară îmi mângâie obrajii și ma duce cu gândul la primele zile cu tine. Când ai venit pe lume, ai adus cu tine căldura dulce a primăverii, ai îmbobocit copacii si ai înverzit firul ierbii. Țin minte perfect cum stăteam pe terasa spitalului, Îmbrăcată doar în cămașă de noapte, și râdeam. Nu zâmbeam, râdeam de-a dreptul ca nebuna, mângâiata pe dinafară de razele calde și pe dinăuntru de iubirea pe care ți-o purtam. Vântul era cald și îmi flutura cămașa de noapte. Beam o cafea de la automat, o cafea mizerabila în pahar de plastic, dar crede-mă ca a fost cea mai buna cafea băută vreodată!  Asa de împlinita și de femeie nu m-am simțit niciodată! Corpul încă ma durea (caci nu trecuseră nici doua zile de când tu, franzeluta calda, ai părăsit pântecul meu pentru a mi te alătura în viata pământească), dar fiecare junghi îmi amintea de minunea pe care am făcut-o, ca am făcut un om, l-am găzduit în trupul meu, l-am adus pe lume și îl  hranesc la pieptul meu! Ma simțeam zeita, perfecta, puternica! Tu dormeai liniștită, satula de laptele meu, molfaindu-ti senina degetul mare. Au fost cele mai intense și mai frumoase clipe din viata mea… Nu stiu de ce am simțit asta doar la a doua naștere, stiu doar ca nașterea ta a însemnat renașterea mea. M-am ridicat din propria-mi cenușă, mandra și strălucitoare pasare Phoenix, am devenit mai puternica, mai buna, mai înțeleapta, mai femeie. Iar azi, când lumea întreaga sărbătorește femeia, mi-ai mai făcut un dar. Te-ai uitat senina în ochii mei, ai zâmbit cu toți cei sase dințisori imaculati  de lapte, și ai început sa mergi. Fiecare pas al tău e un sărut pe inima mea. Fiecare reușită a ta e bucuria și mândria mea! Poate pentru ca știu ca sunt ultimii primi pasi pe care ii voi mai vedea vreodată…cine știe?! 

Cert e ca,  de fiecare data când te privesc,simt căldura soarelui de martie și vântul care îmi fâlfâie cămașa de noapte încetișor în timp ce îmi sorb cafeaua în pahar de plastic…si rad ca nebuna și îmi ridic ochii spre cer, plina de recunoștință și de iubire!

Advertisements

Mama de doi

12 Feb

In ciuda a tot ce am auzit și am citit (și nu au fost puține),  nu mi-am imaginat ca venirea pe lume a celui de-al doilea copil va zdruncina atât de tare universul nostru. Acum,  cand a trecut deja aproape un an,  pot spune cu mana pe inima ca nimic nu te poate pregăti pentru acel moment.  Cu toate astea,  clar a contat enorm faptul ca am citit și am aplicat multe masuri menite sa ușureze tranziția la aceasta noua și minunata etapa.  Cu drag o sa împărtășesc cu voi ce a funcționat,  în speranța că voi ajuta cât mai multe familii.  

In primul rand,  am fost sincera.  Am vorbit cu copila mai mare despre ce se petrece în corpul meu,  despre copilul care creste acolo,  despre sentimentele pe care le am.  I-am spus ca ma sperie gândul ca o sa mai am un copil,  ca nu știu cum ma voi descurca,  ca uneori ma simt copleșită și îngrijorată.  

Apoi am citit.  Mult.  Orice despre venirea pe lume a unui alt copil, despre frați,  despre familia cu mai mulți copii,  despre naștere.  Din fericire,  exista destul de multe cărți pentru copii dedicate acestei teme,  asa ca am ales ce am considerat ca ni se potrivește cel mai bine și am citit de nenumărate ori acele cărți. 

Cu toata aceasta pregătire,  pentru copilul meu a fost dificil sa accepte lipsa mea de  acasă atunci când am născut-o pe surioara ei și necesitatea de a ma împărți cu o alta ființa.  Au fost niște luni foarte grele,  luni care mi-au depășit în intensitate cele mai negative scenarii pe care mi le făcusem anterior.  Cu toate astea,  am reușit sa redobândesc echilibrul nostru familial și sa clădesc o relație frumoasa intre fiicele mele.  

Cel mai important cred ca a fost timpul special pe care i l-am acordat fetitei mele indiferent de cât de obosita am fost.  Am petrecut minim 15 minute împreună zi de zi,  timp în care am încercat sa ne reconectam,  am făcut ceea ce ea și-a dorit și eu am fost doar a ei,  fără telefon,  fără bebe atârnat de mine,  fără gânduri care sa zboare în alta parte.  Uneori fetita mea a vrut doar sa ne îmbrățișam,   alteori sa ne jucam diverse jocuri. Când  rămâneam în pana de idei,   am folosit un borcanel în care se aflau biletele cu diverse activități notate și extragem un bilețel,  urmand apoi sa facem ceea ce scria pe el. Timpul special a fost și ca rămâne o unealta magica de reconectare. 

Apoi,  am vazut in copilul meu multă furie,  am văzut și tristețe și alte sentimente atat de mari și de greu de dus pentru un pui atât de mic…  Ca sa o ajut sa le constientizeze și sa exprime aceste sentimente,  am folosit un cub al emoțiilor  adică un cub care are desenate diverse fete care exprima emoții (fericire,  tristețe,  furie  ingrijorare  etc).  După fiecare criza de furie,  gelozie,  plans o rugam sa îmi spună cum se simte folosind cubul.  Apoi,  am început sa îl folosim tot mai des pentru a descrie stările prin care trecam pe parcursul unei zile,  inclusiv fericirea și alte emoții pozitive.  Cu mana pe inima recunosc ca pentru noi a fost cea mai de succes practica.  Copila mea a reușit sa își recunoască emoțiile,  sa le verbalizeze și apoi sa le accepte,  ceea ce a dus la un echilibru interior fantastic! 

Am incercat sa ii explic puiului meu ca iubirea mea pentru ea e la fel de puternica chiar dacă mai am un suflet acum pe care îl iubesc enorm. Am realizat ca ei ii este greu sa înțeleagă faptul ca iubirea se dublează și creste,  nicidecum nu se divide,  asa ca am aplicat un experiment drăguț despre care citisem undeva.  Am luat doua lumânări și i-am spus puiuței ca fiecare lumânare este una dintre fetitele mele,  apoi le-am aprins și i-am explicat ca  focul e iubirea mea și asa cum fiecare arde puternic,  la fel de puternic,  asa e și iubirea mea pentru ele și prima lumânare alte la fel de puternic și după ce am aprins-o pe a doua.  Copilei i-a plăcut foarte mult,  pentru ca m-a rugat de multe ori sa facem jocul cu lumânărele. 

Un alt lucru care a ajutat enorm au fost povestioarele terapeutice. Aceste povesti au ca personaje oameni,  animale sau chiar obiecte și sunt centrate pe transmiterea unor mesaje,  emoții,  sentimente.  Copilul se identifica cu personajul,  astfel încât deschid o poarta spre autocunoaștere și ajuta copilul sa îmi recunoască sentimentele,  emoțiile și sa le accepte.  Am observat de multe ori ca,  după un episod de gelozie,  spre exemplu,  copila mea mă ruga sa ii citesc  astfel de povesti despre iubirea dintre frați.  Cred cu tărie ca a ajutat foarte mult lectura de acest gen. 

Multe ar mai fi de zis,  dar ma opresc aici,  nu înainte de a recunoaște cu mana pe inima ca tot drumul acesta greoi a meritat pe deplin efortul.  Fetele mele au o relație sincera și autentica și,  doar privindu-le împreună,  îmi oferă satisfacții de neimaginat.  Nu exista eforturi prea mari,  nu exista sacrificii atunci când e vorba de copiii noștri minunati… 

Cum mi-am luat un fel de țeapă mi

9 Feb

Ma numesc Cristina, am 31 de ani și sunt dependenta de cumpărături.  În special de cele online.  Asta pentru ca le pot face comod,  în pijama, direct de pe canapea.  Ah,  plăcerea de a pune în cos produs după produs,  încântarea cu care apeși pe “send order”,  exaltarea cu care deschizi mailul care te anunță că mâine primești comanda!  Oh,  joy!  Priceless!!!  De cand am fetele,  viata mea a fost în mare parte din timp (pardon,  cam tot timpul)   dedicata lor,  asa ca plăcerile mele au căzut în dizgrație și nu prea am mai făcut nimic care sa îmi facă placere.  Mi-a rămas doar paharul de vin rosu,  sec, și cumpărăturile online.  Dacă vin nu pot sa beau întruna ca îmi ucide ficatul,  atunci (spre disperarea sotului)  ma ocup de golirea cardurilor,  fapt ce îmi aduce satisfactii nebănuite!

Lunga introducere,  stiu.  Voiam de fapt sa ajung la următoarea istorisire tristo – amuzanta. Eram într-una din perioadele în care m-am jurat ca nu mai cumpăr.  M-am abținut cu tărie vreme de vreo săptămână,  m-am luptat cu toți demonii,  ba chiar am pus de câteva ori produse în cos,  dar am rezistat eroic.  Niciun buton de send order nu a fost apăsat!  Și cum stăteam pe Facebook într-o seara și îmi sorbeam vinul (la asta nu renunț,  sa fie clar!),  vad eu în news feed niște inele.  Tare erau simpatice!  Și la reducere…  Pfu și ce reducere!!  A fost o zi grea,  m-am descurcat de minune,  sunt o mama grozava,  ce naiba… Adică nu merit eu un inel sau doua?!  Le pun in cos.  Le scot din cos.  Le pun iar.  Gata!  Le comand!  Ma uit la mana mea și le și vad strălucind pe degete!   Îmi vine sa țopăi de fericire!  Încă doua zile și prețioasele mele îmi vor împodobi degețelele!

Trec vreo cinci zile.  Nici urma de colet.  Sun la magazinul online,  unde un domn foarte amabil îmi spune ca acușica face inelele pachet și le pune direct la curier,  asa ca mâine ajung.  Trec alte doua zile.  Ii sun din nou.  Le explic eu situația,  domnul îmi spune ca repede,  repede face coletul și chiar în acea seara îl trimite.  Mai trec doua zile.  Sun.  Îmi răspunde domnul.  În timp ce el vorbește,  ma ia cu senzație de deja vu.

-Acum pregătesc produsele,  în seara aceasta predau coletul curierului și mâine ajunge la dumneavoastră!

Simțindu-ma ca în Ziua Cartitei,  ii explic cu tot calmul pe care îl mai dețineam ca e a treia oara când aud acest lucru și îmi e greu sa înțeleg ce se întâmplă de fapt și m-am cam saturat de toată povestea.  Verifica tipul,  îmi spune ca a fost într-adevăr o problema (no shit!),  dar ca promite ca mâine le voi primi.

Evident ca nu le-am primit.  Am primit în schimb un mail care ma felicita pentru produsele achiziționate (???!!!)  si eram rugata sa transmit un feedback despre ele…  Falca mi-a picat pe tastatura,  ochii mi-au ieșit din orbite.  True story.

Despre conectare și reconectare

7 Feb

Știți cum e atunci când propriul copil se transformă în inamicul numărul unu? Când ar face și ar zice orice doar ca sa te scoată din sărite?! Zilele când spală chiuveta cu pasta de dinți, deși în urma cu doar doua ore Îți promisese solemn ca nu mai face… momentele acelea când vrea căciulă roz, deși o poarta pe cea gri, preferata ei,  iar cea roz nu ai idee pe unde o fi. Și te descalti, și te duci sa cauți căciula roz (în timp ce asuzi toată auzind plansetele disperate din hol), o găsești și te întorci victorioasa, cu un zâmbet enorm pe fata, doar ca sa auzi ca  “nu o mai vreeaaaau!!!” și sa asiști apoi la urlete înfiorătoare care se aud pana în clădirea vecină… Da, sunt zilele alea când te întrebi ce dracu o fi fost în capul tău când ai vrut sa ai copii; zilele alea când crezi ca musai pe undeva ai greșit,  ca nu se poate sa fi făcut totul bine și rezultatul sa fie asta; zilele alea cand zaci deznădăjduit și te uiți în gol încercând sa găsești lumina în tot întunericul greu ce te cuprinde…

După o serie de astfel de zile, terminata fizic și psihic, mi-am turnat (încă) un pahar de vin roșu și sec și am deschis YouTube-ul fără sa am un plan anume. Și scroll uind absenta găsesc un șlagăr romanesc al anilor ’90 și-i dau play. Se umple casa de vocea Madalinei Manole “te-am văzut, mi-ai plăcut…” și încep eu sa rag (mă rog, eu încercam sa cânt,  dar nu mă ajuta vocea) și sa dansez haotic prin casa. Mă vede fiica-mea și vine la mine, mă ia de mana și începem sa dansam împreună.  Și dansam amândouă pe muzica ușoară ca și când nimic nu ar mai fi existat în jur, ca și când eram doar noi doua pe lume. Noi doua și muzica. Cred ca am dansat mai bine de o ora și am ras pana cand am căzut pe canapea, cu respirațiile tăiate de efort.

-Iubita,  vrei sa mergem la culcare? Întreb eu, pregătită de o runda de certuri,  contra-argumente și scandal.

-Da, mami,  doar sa mă spăl pe dinți.

Mă uit la ea Cum se duce, se spală pe dinți,  își ia pijamaua fără proteste și adoarme zâmbind în brațele mele. Prima data după, multe zile grele, adoarme liniștită.  A doua zi, o văd vesela și cooperanta.  În timpul prânzului,  își freacă fătuca de obrazul meu și îmi spune:

-Mami,  mi-a plăcut mult sa dansez cu tine! O îmbrățișez și plâng…

De multe ori, dragi părinți,  e nevoie doar sa ne reconectam cu puii noștri.  Când sunt mai dificili,  când lucrurile par sa scape de sub control,  atunci e clar ca s-a produs o ruptura intre noi și copilul nostru si atunci au de fapt cea mai mare nevoie de noi si de iubirea noastra. Copiii sunt minunați,  simt fantastic de mult și de profund și au nevoie de de timpul nostru, de dăruirea noastră totala, de reconfirmarea relatiei noastre cu ei.  Cu cât îi încărcam mai mult cu trăiri negative, cu sentimente greu de dus, cu atât mai mult ei simt nevoia sa se descarce,  sa se recontecteze cu noi, sa ne simtă aproape.  Pentru mine, deși stiam perfect teoria,  a fost o lecție de mare pret!

Creier de mamica, partea 1: Curierul

30 Sep

Bai nene…ala care spune ca nu te tampeste mamicia, amarnic greseste! Pe mine sigur m-au tampit noptile astea de nesomn, umblatul chiauna de somn toata ziulica si-a pus drastic amprenta asupra intelectului meu. Asa ca le gafez. Des si grav, de cele mai multe ori. Cand esti un om predispus la dezastre, asa ca mine, situatia devine de-a dreptul tragica, desi recunosc ca uneori si comica.

Sa va zic asadar cum am comis-o din nou. Saptamana din aceea nebuna, multe colete primite, copiii printre picioarele mele, haos, dezastru, cutii si ambalaje peste tot. Doua produse trebuiesc returnate. Unul catre Fan Courier, unul catre Dragon Star. Mboon… Pun mana si sun la la Dragon Star si il rog sa vina sa ridice coletul. Ii dau tipului coletul, imi da chitanta, totul decurge linistit pana cand vad la gatul lui un snur cu Fan Courier

– Aaaa…sunteti de la Fan, nu de la Dragon? Ca eu retinusem ca sunteti de la Dragon….intreb eu nedumerita.

– Da, doamna, de la Fan!

-Pai credeam ca sunteti de la Dragon, zic eu tot mai confuza, dar ma gandesc apoi rapid ca or fi fuzionat si astia, ca mai sunt cazuri multe (de ex Cargus cu Urgent) , asa ca nu ma agit prea tare, vad ca nu se agita nici el, asa ca rezolv rapid predarea. Ii povestesc apoi amuzata barbatului intreaga intamplare si ma declar mandra si incantata ca am rezolvat problema atat de rapid si fara batai de cap (eu fac parte din acea categorie de oameni care fac mini atacuri de panica atunci cand au de returnat un produs comandat online…).

-Femeie!!! Pai ala nu era de la Dragon, era de la Fan, de ce i-ai dat coletul????

-Pai cum sa fie de la Fan, daca eu am sunat la Dragon?! Ce ai, barbate?! Or fi fuzionat si ei, ce naiba…

Pe fata omului vad un amestec de soc si groaza… Ia frumos telefonul si imi pune triumfator degetul in dreptul unui numar de telefon:

-Asta-i ala de la Dragon!

-Aaaa…pai eu nu la asta am sunat…zic eu din ce in ce mai putin sigura ca am predat coletul cui trebuia…

Totusi, mai aveam in mine o urma de speranta. Stiti voi…speranta aia nenorocita care a ramas acolo in cutia Pandorei ca sa ne incurce noua itele… Sun eu frumos la numarul acela indicat de sot si intreb timida:

-Sunteti cumva de la Dragon Star Curier? ( Doamne da sa nu fie, Doamne da sa nu fie!!!! imi tin eu degetele incrucisate si ma rog la toate zeitatile)

_Da, doamna, da…

– Ok, verificam doar, vine si raspunsul meu imbecil. Inchid, injur. Mai injur putin, ma enervez si incep sa ma rog de barbat pe cel mai mieros ton din lume:

-Auzi, iubitule, daca te rog io…nu il suni pe ala de la Fan sa ii zici ca nu lui trebuia sa ii dau coletu’ si ca mi-l trebuie inapoi?

Clipesc senzual din gene. Nu ma prea ajuta, ca omul meu deja s-a cam saturat de opt ani de zile sa curete mizeria mea, daca intelegeti ce vreau sa zic… Deja am recunoscut ca atrag dezastrele ca magnetul pilitura de fier, asa ca situatiile in care bietul om trebuie sa repare ce stric eu nu-s putine. Ma vad nevoita sa apelez la metode disperate, dar eficiente, adica la plans. Si functioneaza! O ora mai tarziu, dupa cateva telefoane si o excursie cu masina, barbatul meu se intoarce victorios cu coletele predate unde trebuie! Uraaaaa!!!!

Imi fac o cafea si ma asez pe canapea… greu a fost, Doamne!

 

 

 

 

Ganduri de iarna

4 Dec

Dimnetile sunt din ce in ce mai reci, dar cafeaua e calda, si calde sunt imbratisarile puiutei mele. Si patul e cald, si miroase a ea… Inca mai are mirosul ala dulce, de lapte, amestecat cu parfumul parului proaspat spalat. O privesc asa, adormita, linistita, si o miros cu nesat. Ii fur cu grija un pupic pe obraz si oftez… E asa de fina, de moale, de dulce… E perfecta, cu toata fiinta ei. Ma imbratiseaza pe dinafara si pe dinauntru. Imi da putere cand simt ca nu mai pot. Imi vindeca rani adanci, rani care dor si rani pe care nici nu stiam ca le am inainte de venirea ei. Nu am vorbit niciodata despre relatia mea cu mama, e un subiect sensibil si dureros, poate ca odata si odata o sa imi fac curaj sa il abordez deschis. Pana atunci, pot sa spun cu mana pe inima ca puiul asta al meu m-a facut OM. Inainte de ea eram doar o fata oarecare, nici frumoasa, nici urata, nici inalta, nici scunda, nici geniala, nici proasta. Eram un punct intr-o multime. Cautam disperata sa imi gasesc un SENS, incercam sa fiu mai mult, aveam atatea framantari interioare si atata zbucium sufletesc! Cand am tinut-o in brate prima oara, am stiut ca m-am nascut sa ii fiu mama, sa o iubesc, sa o ocrotesc, sa ii dau aripi sa zboare oricat de mult as vrea sa o tin lipita de mine, sa o fac OM asa cum m-a facut si ea pe mine. Acum sunt mandra cand ii zambesc oamenii pe strada si imi vine sa urlu de fericire: E A MEA!!! EU AM FACUT-O! :)) Stau cateodata cu tatal ei si ne uitam unul la altul muti de uimire si ne intrebam cum am putut oare sa fim atat de binecuvantati sa ii fim parinti! Si ne intrebam cum am putut trai inainte de ea, cum am putut sa fim asa pustii pe dinauntru si sa nu ne dam seama…

Si-s reci serile si cerul e gri… Si e rece mana puiutei mele cand se cuibareste stangace in mana mea si ne uitam impreuna la luna. Dar sufletul mi-e cald si cald e trupusorul ei cand se lipseste de mine si arata cu degetul spre luna mare si rotunda de pe cer, zicand incantata: “Becu’, mami, becu!”

O zi ca oricare alta…

28 Nov

Buna dimineata! Incerc sa nu imi vars cana de cafea navigand printre jucariile aruncate pe jos. Auuuu!!! La naiba! Dor al naibii de tare piesele de Mega Blocks!! Ma tarasc catre bucatarie si imi zaresc imaginea in oglinda din hol…ma oripilez de cearcanele de sub ochi si de paloarea chipului meu…eh, asa-i cand te trezesti de un an si imediat zece din juma’ in juma’ de ora toata noaptea… Agatata de piciorul meu, Maia urla paaapaaa paaapaaaa. O intreb ce vrea sa pape, imi raspunde : “oua!” Bun, hai sa mancam, zic. Pregatesc de toate pe o tava, sigur si oua, ca au fost solicitate doar! si mergem sa mancam pe canapea, in living (in bucatarie nu avem loc). Ouale nu-s bune, decat de molfait si de scuipat (pe covor, cum unde?!), nu-i bun nici iaurtul, nici fulgii de cereale, nici branzica, nici fructele de toate felurile… Mna bun, pana la urma alege sa manace cativa fulgi de porumb cu unt de arahide (wtf?!). Incerc sa iau si eu o gura de iaurt si una de croissant, dar pana cand fac chestia asta jumate din cafeaua mea ajunge pe canapea! Picea profita de ocazie si linge canapeaua de mama focului. Injur in gand si ma duc sa aduc laveta sa curat. Pe cand ma intorc din bucatarie, mica mea artista decoreaza cu iaurt pata de cafea, o mana fiind in borcanul cu unt de arahide si cealalta in iaurt! Inainte ca dezastrul sa capete proportii si mai mari, o iau in brate sa o duc la baie sa o spal, prilej cu care manute mici, dar dibace imi coafeaza parul cu putin unt de arahide. Ne spalam, stregem in mare mizeria de prin casa si ne imbracam sa mergem afara. Imbracatul este o provocare colosala! Ca sa reusesc sa ii dau pe ea un body si o pereche de pantaloni, trebuie sa numar cel putin 10 elefanti, sa facem oac oac diri diri dam de tot atatea ori si orice alt cantecel din repertoriul personal imi solicita Maia. In fine, copilul e imbracat, ma bag si eu la un dus. Las usa deschisa pentru ca stiu ca va vrea sa vina la mine. Pregatesc chiar cateva jucarii pe podeaua baii… Intru asadar in vana, ma sapunesc, moment in care Maia intra ca o vijele uraland ca din gura de sarpe maamaamamamama titi!!! Imediat, puiuta, ii spun cu cel mai dulce ton de care sunt capabila in acel moment, vine mami si iti da titi imediat! Rabdare nu e unul din punctele forte ale unui copil de nici doi ani, asa ca picea mea urla disperata si da cu pumnutii in cada, incercand disperata sa ii escaladeze peretele, motiv pentru care ma clatesc (aproape de tot) si ies rapid sa o pun la san pe galusca mea.  Bun, puiuta e satisfacuta, ma duc sa incerc sa imi pictez putin chipul, ca iarna asta nu-s la moda cearcanele si tenul galbejit. Provocarea adevarata o reprezinta machiatul cu un toddler curios in brate! Fondul meu de ten cel nou (care a costat o mica avere :((( ) ajunge pe jos… Il vad tandari, imprastiat pe gresie si imi vine efectiv sa plang! Pe de o parte, de risipa produsa, pe de alta, la gandul ca va trebui sa curat un produs care promite ca e ultra-rezistent de nu il dai jos nici cu diluant! Ca sa scurtez povestea, strang in mare cat si cum pot, imi trag pe mine pantalonii si un pulover, imi imbrac fata si dau sa ies afara. “Mama, caca!” Hmm… te trece caca, Maia?! Daaaa! Bun, iau copila, o dezbrac si o pun pe olita. Stau cinci minute, evinent nu face caca… In fine, o fi fost alarma falsa. O iau, o re-imbrac, ma duc sa imi iau telefonul, il caut, nu il gasesc. Cand revin in hol, simt un miros inconfundabil. Maia a facut caca. Pe ea, desigur. O dezbrac dinnou (in interiorul meu plang si blestem), o spal, o schimb, o re-re-imbrac. Bun, hai sa plecam… Ce cautam oare…?  Telefonul! Oare unde mi-e telefonul?! Stiu ca i-l dadusem Maiei ca sa stea linistita sa ma lase sa curat fondul de ten din hol… Il caut peste tot (inclusiv in masina de spalat si in gunoi, unde stiam ca mai are obiceiul sa pune lucrurile noastre), nici urma de telefon! Ma apuca disperarea! Mi-e cald cu geaca pe mine, infofolita de plecare, transpir si disper, disper si transpir…. O intreb intr-o ultima incercare: Maia puiuta, unde ai pus telefonul lui Mami?! Se uita la mine, zambeste si pleaca repede in camera. O sclipire de speranta mi se aprinde in suflet, dar se stinge la fel de repede cand o vad intorcandu-se victorioasa cu telecomanda!!! Bine, da-l incolo, plec si fara telefon… Imi iau fata in brate, trag aer in piept, imi sterg lacrimile de pe fata (mai si plang uneori de frustrare si disperare) si ies din casa. Bag mana in bucunar sa imi scot cheile sa inchid usa. Chipul imi impietreste… “Maia?! Unde sunt cheile?!?!?!?!”